Comunitatea Rromilor din Târgu Frumos

Comunitatea rromilor din Târgu Frumos este alcătuită în special din rromii ursari. Aceştia reprezintă un număr însemnat din categoria rromilor sedentari, sedentarizarea lor realizându-se cu multe secole în urmă. Majoritatea acestora și-au desfășurat activitatea în vetrele localităților, pe lângă curțile boierești, pe lângă mănăstiri sau pe lângă curțile domnești, de aceea, li se mai spune, în unele zone ale țării, rromi vătrași.

În toate județele țării există ursari. În județele Moldovei, în comparație cu restul țării, ponderea ursarilor este cu mult mai mare decât a altor grupări, de exemplu, în județul Bacău, sate cum ar fi Bacioi comuna Corbasca, Pădureni, comuna Berești, în județul Iași, în Podul Iloaiei, în satul Zmeu, comuna Lungani și în Târgu Frumos.

Primele documente ce semnalează prezența țiganilor în acest oraș datează încă din Evul Mediu însă datele nu sunt așa de sigure. Țiganii ursari erau rromi, slugi la curtea boierilor de pe aceste locuri.

Aceștia au ajuns în Târgu Frumos după reforma agrară din 1921 în care mulți dintre ei au fost împroprietăriți. Referitor la meseriile tradiționale, se constată că cei mai mulți ursari erau lăutari. În Târgu Frumos, cei mai renumiți ursari au fost cei din familia Punei: Punei Gheorghe, Scântee Neculai, Bleblea Scântee, aceștia formând formația Punei, dar mai existau și ursari care practicau alte meserii tradiționale: ţigani care confecționau doar foarfeci, seceri, belciuge ca Udilă Gheorghe, veteran și invalid de război, Udilă Ion, frații Corăbuța Vasile şi Dumitru Damachi, dar și pe cei ce confecționau piepteni de os din corn de bou pe care le vindeau celor cu păduchi cum ar fi Mandachi Vasile, Cobzarul, Roman Hotin.

Ultimii care au continuat tradiția confecționării sunt: Aparschivei, Ion Scripcarul. Când nu au mai putut continua confecționarea de piepteni din os din cauza lipsei de corn de vită, au început să facă cratițe și vase pentru gătit din aluminiu. Cel mai bun, dar, din păcate și ultimul, este Mandachi Petru. Negustorii ambulanți care de regulă comercializau prin târguri și bâlciuri sunt Caleea, Murgu şi Udilă.

La grupurile de rromi ursari gradul de asimilare este foarte mare, aceştia uitând chiar și să vorbească limba rromani (așa-zisii Kaśtale).

Între ursari și „kastale” există diferențe relativ mari referitor la păstrarea tradițiilor, culturii și istoriei civilizației rrome. De altfel, și între ursari și alte categorii de rromi, cum ar fi de exemplu căldărarii, există deosebiri destul de evidente în ceea ce privește conservarea tradițiilor, obiceiurilor, folclorului etc.

Rromii ursari, având contact direct cu populația  majoritară, nerromă, au pierdut foarte multe obiceiuri, tradiții, elemente de cultură și educaţie proprii etniei rrome, asimilând o serie de elemente de  civilizație, tradiții culturale, obiceiuri caracteristice populației nerrome lângă care și-au dus existența. Cu toate acestea, o serie de elemente proprii culturii tradițiilor şi civilizației rromilor ursari au rămas neschimbate de-a lungul secolelor.

Căsătoria. Încă din primii ani în care a început să realizeze venituri din propria muncă, comunitatea începe să îi acorde băiatului de ursar importanța cuvenită, fiind considerat un om de viitor, un om care va avea cu ce să-și întrețină viitoarea familie. Când a decis că îi place o fată, părinții lui trimit un mesaj către părinții fetei pentru discuții preliminarii. Logodna este prilej de mare  petrecere unde participă rudele cele mai apropiate, se aduce orchestra și se cântă cântece de  petrecere.

Nunta se desfășoară în curtea mirelui. La aceste petreceri participă şi românii din localitate unde  se leagă prietenii trainice între rromi şi români. La îmbrăcatul miresei se cântă melodii duioase care  provoacă cascade de lacrimi.

Familia. Începând cu anii șaizeci ai secolului trecut, rromii ursari au început să se căsătorească legitim, cu certificat de căsătorie. Chiar dacă se căsătoreau la vârste fragede, 14-15 ani, când împlineau vârsta legală, se prezentau la ofițerul stării civile pentru a legaliza căsătoria. În cele mai multe comunități de rromi ursari, la ora actuală căsătoria nu se mai realizează la vârste fragede, deja tinerii sunt cuprinși în procesul instructiv-educativ la diferite  niveluri și ca atare amână realizarea căsătoriei la vârste rezonabile, după ce-și termina studiile. În general, un  băiat de ursar se putea căsători la 14-15  ani, dacă la această vârstă ar fi demonstrat că este în stare să asigure existența viitoarei familii.

Cei doi soți nu concepeau să nu aibă cel puțin 3-4 copii și, în general, își doreau să fie băieți. Copiii locuiau la un loc cu părinții, apoi fetele care se măritau plecau la casa socrilor. Când se căsătoreau, băieții locuiau un timp la un loc cu restul familiei până când reușeau să-și construiască propia casă.

După ce tânăra familie se muta în propria casă, băiatul devine cap de familie cu drepturi depline. Ultimului fecior nu i se construia casa, de  regulă rămânea să locuiască la un loc cu părinții, iar după moartea acestora, fără nici o obiecție, acest fiu rămânea moştenitor cu drepturi depline. Nora cea mai mare era considerată persoana cu cea mai mare autoritate dupa soacră, ea având grijă ca celelalte nurori și cumnatele sale care nu s-au măritat, să ajute la menținerea curățeniei și ordinei în casa părinților, să aibă grijă ca surorile soțului să-și păzească cinstea, să nu întreprindă acţiuni pe cont propriu care ar știrbi onoarea familiei soțului său.

În familia de ursari, cea mai importantă persoană este tatăl, care este considerat ca aducătorul de noroc pentru toată familia, aducătorul celor mai importante surse de trai, el asigură liniștea și echilibrul familiei.

Tatăl se preocupa ca fiii săi să înveţe să cânte la un instrument sau după caz, să învețe meseria tradițională a tatălui.

Mama este cea care are grijă ca fetele să învețe din fragedă copilărie, 6-7 ani, cum să spele rufe, cum să gătească, cum să deretice prin casă.

Copilul. Când află de la soția sa că este însărcinată, deși este foarte bucuros, tânărul căsătorit evită din jenă să-și anunțe părinții că în curând vor fi bunici. Este de datoria soacrei să o chestioneze pe noră despre acest lucru. Nora își informează soacra cu oarecare sfioșenie că este însărcinată. Mama soacră este deci o primă ursitoare pentru pruncul abia zămâslit. Aceasta adună întreaga familie și-i va anunța pe toți că în curând băiatul lor va avea un copil. Din acest moment, întreaga familie este atentă cu viitoarea mămică. Nu mai este lăsată să meargă la fântână să aducă apă, nu mai este lăsată să meargă la prășit, nici măcar în grădină, nu este lăsată să ridice greutăți sau să facă alte munci grele. Nora, la rândul ei, nu trebuie să treacă prin fața socrului; de fiecare dată când apare acesta, trebuie să își acopere burta cu mâinile.

Până prin anii șaizeci ai secolului trecut, femeia năștea acasă asistată de o moașă. Întreaga familie în frunte cu socrul și soacra făceau rugăciuni să nască uşor și copilul să fie băiat.

După ce s-a născut copilul, moașa, care de altfel este deosebit de respectată de către membrii comunității, îl înduplecă pe tânărul tată să accepte copilul, fie fată, fie băiat.

Tânăra mamă primeşte o băutură specială pregătită din timp de moaşă, rachiu cu miere de albine. De regulă, dacă pruncul este băiat i se dă numele bunicului său cu scopul perpetuării atât al numelui, cât şi al norocului acestuia sau numele unuia dintre frații tatălui.

Dacă este fată, i se  dă numele bunicii dinspre tată sau al uneia dintre surorile tatălui.

Majoritatea ursarilor din România sunt ortodocși, dar există și ursari catolici, penticostali, evangheliști, adventiști etc. Cea mai mare parte dintre ursari sunt foarte credincioși, respectă cu sfințenie sărbătorile religioase, merg la biserică, sunt evlavioși.

În Moldova, la familiile de ursari ortodocși, botezul se desfășoară ca și la alte etnii de  religie ortodoxă. După ce a fost botezat copilul în biserică, nașii aduc pruncul învelit într-o bucată de pânză numită „crișmă” și este ținut în ea până a doua zi când nașii, în prezența mai multor persoane procedează la scăldatul copilului, în  scăldătoare se introduc diverse obiecte cu o anumită semnificație: pene pentru a fi ușor toată viaţa, zahăr pentru a fi dulce, iar bani pentru a fi norocos.

 Casa. Ursarii își construiesc case în stilul arhitectonic al zonei, în schimb cei  mai  mulți dintre  lăutari își construiesc case micuțe. Cele mai multe case ale rromilor ursari din zonele rurale sunt construite din lut galben amestecat cu paie de grâu.

Îmbrăcămintea. Femeile mai tinere purtau fuste și bluze colorate viu. Cu cât înaintau în vârstă, femeile de ursari purtau fuste şi bluze mai închise la culoare. Fustele erau creţe şi lungi, în faţă femeile purtau un șorț, iar pe cap tot timpul un batic legat sub bărbie sau la spate. Bărbații ursari se îmbrăcău cu costume de culori închise, negru, maro sau gri. Ei purtau pălării tot de culori închise şi modelate în așa fel că imediat realizai că este pălărie de ursar.